Efectele metodei onirice în poezia lui Ion Chichere

„VOM FACE MOARTEA PRAF!”
May 5, 2009

de Mircea Bârsilă

Ion Chichere a debutat editorial în 1986 în volumul colectiv Argonauţii(Editura „Facla”). Imediat după 1989, Administraţia Locală de presă „Timpul” din Reşiţa i-a publicat, la Editura „Semenicul”, placheta Poeme vesele şi triste scrise pentru cârciumi comuniste. În respectiva plachetă au fost adunate poemele scrise de Ion Chichere (născut în localitatea Fizeş, din Caraş Severin, şi care a publicat o vreme cu pseudonimul Sorin Roinau) de-a lungul a vreo 10-15 ani de exerciţii lirice. Acele poeme atrăgeau atenţia asupra unui talent deosebit, în pofida unei poetici cam vetuste pe alocuri şi în care doza de veselie, la care face aluzie titlul ales, era aproape inexistentă. O undă de ironie amară, mai degrabă în linia lui Esenin decât cea a lui Topîrceanu, vibrează în fiecare poem: „Şi totuşi dumnezeu încape în om/ doar mâinile îi rămân afară/ ca doi tâlhari, în stânga şi în dreapta/ fiului care învaţă să moară” (Totuşi).

Au urmat Şansa hârtiei şi Aprilie negru (Editura „Hestia”, Timişoara, 1994), care debutează ca un „vis treaz” în care poetul are revelaţia Sfântului Potir: „vă spun doar atât:/ baza lui este un pătrat şi nu/ este mai înalt decât/ latul unei plalme./ cupa are o formă/paralelipipedică/ este translucidă şi/ conţine un lichid greu/ de culoarea mierii/ în soare./ gura potirului este pecetluită/ de un copac pătrat…” (Cutia reginei).

Faptul că noua carte a poetului se deschide cu acest poem nu este, desigur, întâmplător. Aşa cum se ştie, obsesia Graalului obiectivează nostalgia paradisului piedut şi dorinţa de adaptare a gândirii la revelaţie. Totuşi, este greu de spus la care dintre sensurile simbolului s-a oprit poetul, avându-se în vedere că această cupă „translucidă” însemnă, deopotrivă, potirul din care a băut Iisus la Cina cea de taină sau în care i-a fost adunat sângele când se afla pe cruce, stropul de sudoare, după o altă tradiţie, prefăcut într-o piatră preţioasă cu virtuţi mistice, care i-a căzut lui Lucifer de pe frunte în clipa izgonirii sale, sau cel de-al treilea ochi al lui Shiva, identificat cu simţul eternităţii. În cuprinsul cărţii, motivul Graalului mai apare de două ori în variantele sale profane: paharul („am stat cu capul băgat/ în gura tăioasă a paharului” şi găleata: „Eu stau cu capul băgat/ în găleata fântânii din parc/ o pasăre ciuguleşte zincul sclipitor”.

Dacă în Şansa hârtiei, Ion Chichere cultiva, într-o formulă proprie, textualismul, în Aprilie negru, poetul dă curs tentaţiei de a specula(Abisul poate că e adâncimea fundaţiei), apetitului ironic-elegiac pentru generalităţile ideatice („Scrisul împotriva scrisului şi/ Viaţa împotriva vieţii” şi, adesea, unor impulsuri vizionare de factură parţial expresionistă, parţial suprarealistă: ,,într-o poiană din subconştient/ mărul a ieşit în afara culorii”.

Poetul este oarecum sfătos şi pare a avea orgolii de „înţelept”, aşa cum reiese din felurimea „adevărurilor” puse la dispoziţia cititorului. Trebuie subliniat, pe de altă parte, faptul că pregnanţa apoftegmatică a enunţului liric este dublată de un scepticism reţinut, ascuns, şi de o resemnare metafizică ce se insinuează, ca un avertisment, în substanţa didactică a mesajului. De asemenea, fiorul angoasei (inclusiv titlul cărţii trimite la Întunecatul April al lui Emil Botta, ce are la bază valorificarea thanatică a latenţelor cromatice pe care le tăinuie verdele vegetal) insuflă un anumit prestigiu „observaţiei profetice” şi investeşte cu un tâlc fulgurant chiar şi imaginile suspecte, la prima vedere, de o pură gratuitate: ,,e primăvară, cineva sădeşte peşti în pământ/ cozile lor alb/ rămase în afară/ fălfâie ca un lan de aripi// de departe solzii lor/ par niturile unei mişcări mişcătoare// îngenuchiat pe valuri omul/ şi ca de vânt părul lui/ iluminat de puterea unui argint masiv”.

Poate că savoarea poeziei lui Ion Chichere vine şi din amestecul imprevizibil al stărilor: dezinvoltura ostentativă – extinsă uneori către dezlănţuirea furioasă (Peisaj, Grinda) – este uzurpată de vocaţie pietăţii; acuitatea conştiinţei efemerităţii se deschide către histrionism, iar sinceritatea („Scriu dureros – cu versurile poemului pe dos/ întoarse ca o piele de câine aburită/ şi plină de sânge/ atârnând de capul nedesfăcut”) eşuează în figuraţia metaforică autopersiflantă: ,,cât despre mine – spăl totul/ ariel e vax faţă de lacrima chichere/…/ asta e. să taci înţelegând/ că eşti o grindă puternică/ în care se poate bate/ un cui. în care se poate pune un felinar. atât”.

Cea de-a şaptea apariţie editorială, Podul spadei (Editura „Marineasa”, 1998) contribuie la consolidarea unei formule lirice inconfundabile – şi atât. Noua sa carte (o pledoarie pentru lirismul fulgurant, pentru „fragmentarism” şi pentru poezia „inspirată”) ar putea sta sub semnul ideii bretoniene potrivit căreia valoarea imaginii depinde de frumuseţea scânteilor pe care le produce. Viziunile din Podul spadei pun în valoare disponibilităţile anamorfotice ale poetului şi înclinaţia sa către poezia pură. Aproape toate poemele seamănă cu nişte cristale perfecte: ,,aceasta este durerea: o sanie cu tălpile îngheţate/ pe lacul însorit/ şi pe sanie un orb”; ,,aici în Dumnezeu/ stau ca un pui de rândunică/ într-un strugure de pământ/ geamurile ciripesc vesele”; cântă păsările/ încălcându-mi literele/ cu raze de aur în cioc/ele îşi rotunjesc cuibul/ în timp/ ce în propriul lor trup se rotunjeşte oul// deasupra cuibului pluteşte o corabie/ sub rădăcinile copacului/sforăie o stea”; ,,am deschis capacul/broaştei ţestoase:// roţi dinţate/lângă roţi dinţate/ şi lucitoare axe/ învârtindu-se/învârtindu-se// în exterior nici un cadran/ nici o limbă// doar memoria mării/ doar memoria mării”. Având doar statutul unei schiţe, al unei ,,ruine“ sau al unui simplu pretext, realitatea – redusă la anumite aspecte ale ei – îi permite poetului să o înnobileze în chip subiectiv şi liber prin intermediul virtuţilor ludice ale fantaziei.

Aparentul efect de dezordine, pe care-l induce tehnica lirică de factură anamorfotică, sporeşte strălucirea şi misterul insolitelor proiecţii iluzorii ale realului şi care se asimilează, în consecinţă, cu nişte viziuni. Ion Chichere ştie să exploateze haoticul şi hazardul (ca principii generatoare ale poeticului) şi, în acelaşi timp, să se copilărească, fără a lăsa impresia că teatralizează, deşi în adâncul intenţiilor sale de a desăvârşi realul pulsează o energie negatoare. Aşadar, voluptatea copilăririi voalează revolta şi nemulţumirea poetului faţă de legile care fac din această lume o întocmire cu mult sub nivelul aşteptărilor. De aceea el o reordonează, cu aerul înşelător că nu face altceva decât să lase lucrurilor libertatea de a se bucura de experienţa ludică în care sunt antrenate. Această experienţă oscilează între excesul de ordine – o ordine nouă, bizară, ireală, abstractă – şi ascunsa frică de prozaic, între realismul naiv şi, totodată, stenic, chiar euforic, şi cel disforic. S-ar putea spune că metoda onirică utilizată de poet, în acest scop, dobândeşte pe de altă parte înţelesul unei abile strategii de acomodare la real şi de conciliere între urgenţa existenţială şi inocenţa firească a raportării la ,,mediu“: ,,albinele nu şi nu/ că ele nu sunt cuvinte/ şi nu mai vor să formeze o frază/ nici să alăpteze un predicat// albinele nu şi albinele da/ trântorii şi regina/ şi chiar mama reginei/ plângeau cu ochii lor mici/ în palma mea// eu le mângâiam şi le sărutam// şi le-am promis că nu le mai fac cuvinte/ şi m-am preschimbat pe mine însumi/ în crin“.

În alte poeme, Ion Chichere îmbină voluptatea aşa numitei omologări metaforice a lumii pe care o solicită, în genere, actul de mediere poetică, cu voluptatea dicteului, a scriiturii ca revelaţie: ,,sunt găuri în mituri// din ele ţâşnesc albinele/ care vor completa/ fagurii perfecţi/cu miere“ (pag.10); ,,sufletul meu/ stă la masă cu îngerii/ şi pe sine se bea// sub pahare este o hartă/ pătată de vin şi de cafea// între patru râuri/un înger/ bate cu unghia-n hartă/ şi deodată în ea de deschide o poartă// în placentameninge/ cântă melodios/ patru râuri/ de sânge“.

Crezând în inspiraţie (şi având inspiraţie), Ion Chichere a fost o ,,rara avis“ în peisajul liricii contemporane. Scriind şi publicând, totuşi, prea mult, în grăbita sa viaţă, poetul din Fizeş şi-a pus într-o oarecare dificultate ,,vârfurile“ operei sale poetice.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *