Efectele metodei onirice în poezia lui Ion Chichere
October 8, 2007
Eveniment inedit la Reșița: audiere publică pentru viitorul municipiului
November 17, 2011

„Între lux şi mizerie/ Sunt la capătul întrebării/ Pe drumul Damascului,/ Doamne, dă-mă-napoi altcuiva/ E ora şase/ Şterge feţele zarului/ Spală cuvintele de rime…”
Am auzit aceste versuri cântate în 1995 de Maria Gheorghiu. Atunci am aflat că aparţin poetului Ion Chichere. În acelaşi an s-a întâmplat să îl cunosc, la prima mea descindere în oraşul Reşiţa. Prietenia cu Maria Gheorghiu m-a chemat acolo, invitîndu-mă să văd şi prin ochiul aparatului de filmat o parte din Banatul montan, dincolo de prejudecăţi şi clişee.

„Bine-ai venit în oraşul cu Poeţi!” mi-a spus Ion Chichere. Era decembrie, beteală, ornamente şi lumini festive alintau oraşul, iar eu nu mă dezmeticeam după o noapte de mers împiedicat cu trenul… Un tren încremenit pentru câteva ore, undeva lângă Craiova, din cauza frigului. Năduşeau ferestrele, în interior era foarte cald, iar noi, de sete şi de foame, am mâncat zăpadă… Ajunşi cu mare întârziere în Reşiţa, ni s-a părut că am păşit în Rai. Brad împodobit, colinde, arome de cozonac şi mere coapte, gazde numeroase descântându-ne rănile oboselii prelungite… ,,Mâine vii la Cenaclul Semenicul şi, uite, asta este revista noastră, ai aici cărţile mele, după aceea urcăm pe munte…”  Chichere mi-a spus toate acestea dintr-o suflare nerăbdătoare, mă trata ca pe o cunoştinţă veche şi, culmea, aşa mi se părea şi mie.

Am fost de atunci de multe ori la Reşiţa, întotdeauna alături de o echipă TVR, pentru a filma întâmplări culturale. De fiecare dată, Ion Chichere mă aştepta dimineaţa la hotel. Să bem o cafea în parfumul căreia puneam ţara la cale. ,,Să facem moartea praf !” cum spunea el. Ion Chichere purta întotdeauna costum, cravată, fular alb, pălărie şi, după anotimp, pardesiu sau palton lung. Ziua, dădea la o parte cu braţele văzduhul, spre a ne face culoar către ce era de vizitat, de cunoscut. Serile, ne adăposteam în cârciumi prietenoase. Acolo recita, declama, râdea sau lăcrima, îmi desena proiectele sale literare… Şi nu ştiu cum s-a făcut că, în asemenea împrejurări, era lângă noi un acordeon, însoţind o voce (ba ştiu, doctorul Iliasa!) care cânta: ,,Minunată-i prietenia/ Cel mai minunat cuvânt/ O-nţeleg numai aceia, care-n viaţă ştiu a fi/ omenoşi cu oamenii…” Şi noi cântam, licori spumante transfigurau clipa ce tocmai trecea, iar viaţa ni se părea foarte, foarte frumoasă.

Când nu ne întâlneam, vorbeam mult, interurban. Evident, spre orele două-trei dimineaţa: „Alo, la telefon poetul Ion Chichere…” Îmi scria scrisori lungi, explicative, poeme, mărturisiri ce au ţinut setea dintre noi aproape. Dar atunci nu ştiam.
Din zăpezile nesfârşite de pe muntele Semenic, îl decupez pe Chichere recitându-ne solemn, cu mâna dreaptă la inimă… În sunetul paharelor ciocnite auzeam revanşa poeziei. Ştiu că s-a luat întotdeauna în serios ca poet, lucru pe care mi l-a dorit şi mie… Atunci când se îndrăgostea, vedea „un curent electric violet”. Credea sincer când povestea că a dispărut pentru o noapte Muntele Semenic. Am râs cu lacrimi. ,,Ce te miri, Clara, ce te miri, într-o altă noapte a dispărut blocul meu. Am dormit lângă o salcie şi dimineaţă blocul venise la loc!…”
Nu i-am luat niciodată un interviu, m-a locuit certitudinea că vom mai cânta împreună, zeci de ani, ,,Imnul Prieteniei”. Dar s-a întâmplat altfel şi am rămas să dansez de una singură dorul de el şi de prietenia noastră.

Acum când scriu şi amintirile curg şuvoi, neordonate, revăd anul 2000. Eram la Timişoara să ridic tirajul unui volum ce îmi apăruse la editura Popas Art. Pătrundeam încet oraşul, dinspre Operă spre Catedrală… Dumnezeule mare, pe treptele Catedralei, hrănea porumbeii, Ion Chichere, venit în oraş cu nu ştiu ce îndeletniciri literare!… Ne-am îmbrăţişat acolo, sub semnul incredibilului, înconjuraţi de cerşetori care vroiau ceva, ca şi noi… În prima cafenea, ne-am aşezat dorul şi bucuria. L-am chemat repede şi pe Robert Şerban, aşa, să revedem un prieten şi să ne fie martor.Nu s-a plâns niciodată de nimic şi de nimeni. Probabil, pentru că nu a luat în serios decât scrisul său. Confraţii literari din toată ţara l-au admirat, ocrotiţi de confortul distanţei. Nici eu nu sunt mai brează, nu i-am ştiut cu adevărat durerile, am luat de la el ce mi-a putut dărui, fără să îi mulţumesc cumva. O fac acum, când nu cred că mai are vreo importanţă.

Când am aflat că nu mai este, eram pe terasa Muzeului Literaturii din Bucureşti. Berea din pahar s-a făcut păcură şi am înghiţit-o brusc. Păsări negre au coborât furioase să sugă din arterele mele. Au înghiţit sânge de păcură şi au murit lent, dureros.

Acum privesc în urmă şi respir aerul ploilor care au spălat toate acestea. Îmi pun pălărie neagră, eşarfă albă şi îmi spun: ,,Slavă Cerului, a fost şi a rămas Poezie…”.Articol scris de CLARA MĂRGINEANU în 05 Mai 2009

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *