Resitenii fac agenda de lucru
December 11, 2011
Grupul „Lobby pentru Banatul de Munte” propune soluţii pentru salvarea căii ferate Anina-Oraviţa
July 23, 2013
L-am întâlnit pe Ion Chichere în octombrie 1987, la Reşiţa, în cenaclul „Semenicul”. Era toamnă, eu boboc într-ale poeziei, întâmplare mai fericită nici că se putea!
Părea un personaj aiuritor, desprins de realitatea obtuză a acelor ani, cum eu, adolescentul, nu-mi închipuiam că există. Îmi fusese inoculată, prin intermediul şcolii, imaginea scriitorului sobru, obligatoriu „la patru ace”, implicat social, gata oricând să modeleze caractere umane. Simplul contact vizual cu poetul Chichere m-a debusolat. Cum întârzie el la şedinţa unde fusese programat să-şi prezinte textele? Ce e cu acele plete dezordonate, cu foile scrise de mână şi aruncate pe masă, cu „parfumul” vinului fiert ori al altor licori, atât de străine mie atunci? Sincer, m-a speriat. Asta trebuia să înfrunt? Am fost descumpănit, mai ales că, înainte de lectură, ciudatul bărbat a dispărut pentru puţină vreme, nu înainte de a ne avertiza: „Să citiţi până mă întorc, să vedeţi şi voi cum se scrie poezie!”. Ceilalţi au râs, îi cunoşteau apucăturile boeme. Chichere a revenit entuziasmat, a recitat, a plecat, iar a venit şi tot aşa de vreo câteva ori, timp în care scriitorii reşiţeni prezenţi îi comentau poeziile. Nu prea se sinchisea de comentariile lor critice. Am crezut că îi dispreţuia. Timpul nu mi-a dat dreptate, „dezinteresatul” poet ţinea, în mare măsură, cont de observaţiile critice exprimate de confraţi, chiar îl afectau cele nefavorabile.
Debutase, în fine, după îndelungi aşteptări, într-un volum colectiv, ‚Argonauţii’, la Facla timişoreană. Nu a putut „împuşca” un debut individual. Deşi a încercat de mai multe ori.
Mi-a destăinuit, peste ani, că a forţat bunăvoinţa editorială şi cu o şpagă – un cartuş de Kent şi un pachet de cafea – dar tot n-a mers. I-am sugerat că, în baza unui asemenea plocon pentru doctori, putea fi, eventual, internat la o editură. M-a privit neiertător: „Ce vă pasă vouă, tinerilor de azi, debutaţi uşor, eu am aşteptat aproape 15 ani…”. Era după 1989, am înghiţit în sec, gluma fusese nepotrivită.
Omul ştia că are talent şi îi convenea să lase să se vadă asta. Fiind cel mai apropiat prieten al lui, l-am surprins, uneori, îngenunchiat de propriu-i talent. La figurat, dar şi la propriu.
Debutul „în carte” a fost, în primul rând, o binemeritată uşurare, eliberarea unor energii strânse înăuntru-i ani la rând. Reprezenta, dacă vreţi, ceva similar cu „a da drumul la sânge” unui animal bolnav. L-a înzdrăvenit sufleteşte, i-a insuflat încredere într-o dreaptă judecată valorică a poeziei sale.
Circula, în folclorul local, anecdota că Ion Chichere, sătul ca debutul să-i tot fie amânat de edituri, fie ideologic, fie invocându-se lipsa hârtiei din stoc, şi-a scris într-o zi poemele pe una dintre uşile apartamentului cu scopul de a o trimite unei edituri. Să-i publice cartea pe hârtie obţinută din lemnul lui personal. Oricât ar fi de adevărată ori nu, această întâmplare sintetizează clar calea anevoioasă a literaturii, în acea epocă, de la sertarul autorului până pe rafturile librăriilor.
Eram, deci, în octombrie 1987. Soarta literară a lui Ion Chichere era complet imprevizibilă. Cine ar fi bănuit schimbările de peste doi ani? Ce spirit clarvăzător ar fi intuit evoluţia poeziei sale? Dumnezeu, desigur.
Am pus pe hârtie acest moment deoarece a însemnat schimbarea destinului a doi oameni – subsemnatul şi Ion Chichere – ale căror vieţi şi cărţi ar fi fost altcumva, (mai bune, mai rele?!), dacă nu ar fi trăit şi scris unul în preajma celuilalt, până în 13 septembrie 2004, la moartea celui evocat.
Într-o zi, Chichere mi-a arătat un număr vechi, de prin anii 80, al ziarului local, Flamura, unde, pe pagina culturală, deasupra poemelor şi a fotografiei sale, trona numele ION CHIRESCU. Cineva îi sugerase că CHICHERE nu ar suna …poetic. (De altfel, autorul mai folosise, sporadic, pseudonimul Sorin Roianu). Însă, numelor de împrumut nu le-a fost dat să rămână în istoria literară, făcând loc adevăratului nume al autorului. Aşa ne-poetic cum e el….
Folosirea unui alt nume ar fi constituit o a doua dezrădăcinare a poetului, prima producându-se atunci când, după moartea timpurie a tatălui său, a fost nevoit să se mute la Reşiţa, părăsind, cumva definitiv, Fizeşul natal, satul cu a cărei neîmpăcată nostalgie a trăit permanent şi căruia i-a închinat, în opinia mea, cea mai izbutită carte a lui, culegerea de poeme „Fizeş”.
A rămas întreaga viaţă fascinat de propria-i copilărie, când povestea întâmplări din acele vremuri, părea teleportat acolo. Simţeai în spatele cuvintelor regretul copilului mutat, fără voia sa, la oraş.
(Scria „Cineva îmi fură copilăria / şi fuge cu ea / e ca şi cum mi-ar fura hainele / în timp ce m-aş scălda”)
Adora arcurile cu săgeţi, chiar îşi făcuse rost de unul şi îl păstra cu grijă. Se fălea că fusese un ochitor desăvârşit. Era riscant să-l contrazici.
L-am întrebat adesea cum de se face că a ajuns să scrie poezii. Nu avea pregătit un răspuns pentru public, o întâmplare memorabilă, aşa cum sunt gata să înfăţişeze unii scriitori. Pur şi simplu a fost să fie. În sinea lui sperase să devină fotbalist. (Unii l-au strigat toată viaţa Jair, evident de la vedeta braziliană Jairzinho). O răceală la rinichi i-a anulat posibilităţile. A suferit. A stat acasă, a citit, a început să scrie.
Pentru cei dăruiţi de Dumnezeu să lase urme în viaţă, închiderea unei porţi pe pământ, duce la deschiderea alteia în cer.
Spre deosebire de alţi confraţi scriitori, Ion Chichere, deşi a cochetat mereu cu boema, nu s-a lăsat absorbit definitiv de partea întunecată a acesteia, sprijin fiindu-i grijulia sa soţie.
Aşadar, după 1989, autorul, sedus de mirajul libertăţii de exprimare, începe să-şi scrie cărţile. Re-debutează imediat cu ‚Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste’, carte ce cuprinde majoritatea poemelor sale vizibil anticomuniste, imposibil de scos pe piaţă cu câteva luni în urmă.
(Citez, din memorie: ”E ora 12 şi totul e-n ordine / la loto câştigă un secretar de partid / ofiţerul stării civile / împerechează două nume în vid” sau superba „Elegie”: „Capra verde capra verde / a murit electrocutată / lângă ţarcul lângă ţarcul/ de sârmă ghimpată /a venit macaraua / şi a luat-o din mijlocul nostru / câtă tristeţe câtă tristeţe!”).
Munceşte mult şi, graţie talentului incontestabil, ajunge (răzbunare târzie a destinului?!) să tipărească într-un ritm uluitor. Schimbă registrul scriiturii, locul poeziei de atitudine socială e luat de cea metafizică. Atrage atenţia lumii literare.
În paralel, preia cenaclul Semenicul din Reşiţa, coordonându-l până la sfârşitul zilelor sale. La un moment dat, se spunea – mai în glumă, mai în serios – că nu poţi deschide trei reviste literare fără ca măcar în paginile uneia să nu dai de creaţiile sale sau ale semenicanilor. Ţinea enorm la tinerii autori, promovându-i în orice chip. Ajunsese să se identifice cu cenaclul Semenicul.
Cu puţine luni înainte de neaşteptata-i moarte, în cursul uneia dintre plimbările noastre zilnice prin oraş, m-a întrebat grav: „ Ce crezi, din tot ce am scris până acum, ar rămâne zece poezii valoroase?”. „ Zece nu, i-am răspuns în glumă, dar vreo şapte tot stau în picioare”. A avut o replică memorabilă: „ Zău? Mă pregăteam să spun că de la tine rămân şapte, dar dacă aşa pui problema, tu n-ai dat până acum mai mult de cinci poezii de doamne-ajută!”.
Mi s-a plâns deseori că, deşi are timp liber, nu-l invită nimeni la tabere şi colocvii literare. E drept, nu era un participant comod la astfel de manifestări, scotea în relief tocmai părţile slabe ale altora, formalismul desuet. Uneori exagera, alteori avea dreptate.
Deşi trăia modest, dintr-o pensie de boală şi, spre sfârşitul vieţii, răzleţe ajutoare băneşti de la USR, Ion Chichere găsea resurse permanente pentru publicarea cărţilor sale ori ale altora. Când era vorba de sponsorizarea unui volum de poezie, ar fi fost în stare să convingă şi o vacă stearpă să dea lapte.
Devenea tot mai cunoscut. Dar îl neliniştea faptul că prea puţini dintre aceia care-i apreciau scrisul, se încumetau să-l răsplătească prin cronici. De premii, nici nu mai vorbesc. A murit cu regretul că aceste distincţii ale USR-ului îl ocoleau cu sfinţenie. Se apropia de cincizeci de ani şi credea că i s-ar cuveni o atare recunoaştere, mai ales când vedea mediocrităţi ridicând laurii. Era dezamăgit şi, uneori, pe bună dreptate, revoltat. Am pregătit împreună, pentru celebrarea unei jumătăţi de secol de viaţă, o antologie din întreaga sa creaţie, Transatlanticul şi păpădia. S-a stins înainte de apariţia cărţii, înainte de a-şi serba semicentenarul. Probabil, ar fi fost, din nou, dezamăgit de vreun juriu ad-hoc al uniunii scriitoriceşti. Aşa, s-a dus cu speranţa…
Îi plăcea să umble de ici-acolo prin oraş, cu treburi ori nu, dovedindu-se intrigat că, din bruma lui de pensie, trebuia să tot cumpere bilete de tramvai.
După moartea sa, a fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Reşiţa.
Ironia sorţii! Una dintre facilităţile cetăţenilor de onoare ai unei urbe, (fie ei declaraţi şi post-mortem) este, din câte ştiu, posibilitatea de a călători gratuit cu mijloacele de transport în comun.
Drum bun, Ion Chichere!

Articol preluat de pe blogul petului reşiţean Costel Stancu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *